Night--whispers

Ador să-ți privesc tricotajul de gânduri,

Mi-ar plăcea o pătură.

Iertarea…oare o merităm? Ce-ar fi dacă ne-am întinde o mână din când în când, să simțim acea căldură ce ne-a lipsit în primul rând? Orice facem în viața de zi cu zi ne pune, într-un fel sau altul, la zid. Seara, când suntem singuri, uneori ne simțim vinovați pentru ceva ce am făcut sau am spus la un moment dat. Am fost tăioși în cuvinte…am sărit la concluzii pripite, am acuzat sau cine știe…cert este că am greșit. Din punctul meu de vedere, 50% greșim din frică, în alte 40% din impuls și 10% dintr-o năzbâtie. Cert este că de fiecare dată când greșim cu adevărat este pentru a învăța o lecție. Dacă am fi știut, oare am mai fi greșit în primul rând?

Primul apel la iertare este făcut către sine. Dacă noi nu ne putem ierta, cum putem spera că alții să o facă? Orgoliul sau mândria este cel mai mare inamic al iertării. Sunt persoane care sunt prea mândre să recunoască sau măcar să ia în calcul faptul că undeva pe drum au greșit, însă sunt și persoane care se adâncesc atât de tare în sentimentul de vinovăție încât preferă să se îngroape în rușine și să nu mai pomenească nimic niciodată. Sunt cazurile unor tipare umane clasice, însă nu cred că soluția se găsește în niciunul dintre cazuri. Sinceritatea ajută (pe cuvânt de cercetaș), însă cum putem fi sinceri cu cineva dacă nici cu noi înșine nu putem fi? Dar dacă persoana față de care ne cerem scuze este lipsită de compasiune sau înțelegere? Oare mai contează, atâta timp cât noi am făcut lucrul pe care l-am simțit ca fiind corect și în cele din urmă ne-am cerut scuze? Cu toții avem dreptul la o șansă de a fi iertați…iar ulterior înțeleși. Compasiunea joacă un rol important de ambele părți. Este datoria noastră să ne gândim la modul în care am greșit și să încercăm pe cât se poate să nu mai lăsăm să se întâmple. Există și cazurile în care știm clar că putem greși și suntem predispuși să repetăm anumite evenimente, însă nu este nimic rău în a oferi un "avertisment".

De ce putem greși din frică? Fiindcă ne dorim atât de tare să nu ajungem în acel punct, încât ajungem să ne împingem singuri acolo. De ce ajungem să greșim dintr-un impuls? Fiindcă, de cele mai multe ori, anumite răspunsuri pe care le avem sunt date de situații anterioare. Poate că cel mai bine este să ne oferim puțină răbdare și să cerem dreptul la cele 2 minute în care să ne gândim sau să ne calmăm, întrucât nu întotdeauna casa este în flăcări. De ce greșim din prostie? Fiindcă nimeni nu s-a născut învățat… cum am spus, din greșeli învățăm, iar cine n-a greșit niciodată înseamnă că nu a învățat nimic până în acel moment. Teoria este atât de ușoară, însă practica este cumplită. Nu există o formulă perfectă pentru iertare, însă dacă ar fi să numesc un prim ingredient, ar fi sinceritatea față de sine. Există o balanță între "ce-am vrut să obțin?" și "ce am obținut?". Este însăși principiul de cauză-efect. Uneori cea mai grea iertare este cea de sine… necesită timp, prea mult din păcate, însă nu este imposibilă. Iar timpul? Este nevoie de timp doar pentru a găsi toate motivele pentru care putem să ne iertăm. Totul sună atât de simplu, însă ce ne facem atunci când noi am greșit față de sine? Conflictul acela interior care ne macină constant…În cele din urmă, vei ajunge să te pedepsești, să pui biciul pe propria spinare și să te cocoșezi de durere fiindcă ți-ai putut face una ca asta. Însă este mai dureros să lași lucrurile nerezolvate cu speranța că timpul le rezolvă.

Timpul rezolvă doar dacă intenționezi și cauți cu adevărat răspunsul de care ai nevoie în interiorul tău. De cele mai multe ori, abandonăm acel răspuns în colțul mic și negru al minții noastre și alegem să negăm, când de fapt acela s-ar putea să fie însuși răspunsul pentru tot ceea ce simțim… un mecanism de apărare, însă câteodată funcționează împotriva noastră. Introspecția este soluția. Este plăcut să ne răscolim? Cu siguranță nu, însă este mai dureros să purtăm o vină constantă față de sine și să o transformăm constant într-o persecuție și inchiziție a propriei existențe, prin care să nu permitem momentelor de liniște să existe fiindcă "nu le merităm".

Silence...my guilty pleasure,

You can send so many feelings with a moment of silence.

Doubt, trust, acknowledgement, approval and anything in between and beyond.

Do you read eyes? Most of the time...

You can see the insides of a person through their eyes. Sighting is an intimate connection so why not taking the time to appreciate it with a moment of silence?